O, dragoste zdrobită ce mă primești acasă,
acum când vin din țara unde-am plecat nebun,
nu merit nici inelul nici locul de la masă,
nu Doamne, că doar plânsul mai este-n mine bun.

O, casă părintească spre care-ntorc cu jale,
- în zdrențele acestea, cum să-ndrăznesc să vin,
mi-a ars de dor ființa de toate ale tale,
dar sunt acuma altul, - nu mă privi străin!

O, frați mai mari, voi care n-ați părăsit Lucrarea
- nu m-alungați, primiți-mi al pocăinței glas,
nu vă-ntristați că Tatăl îmi dă îmbrățișarea,
eu am fost rău, dar Tatăl, tot Tatăl a rămas.

O, slugi rămase bune, nu mă priviți cu ură,
ci pregătiți-mi haina și masa de ospăț,
- de inima de Tată, de dulcea ei căldură,
de dragostea zdrobită, nădejdea mi-o agăț. Amin